PRESA

Suhovo-Kobâlin e autorul rus al tripticului Moartea lui Tarelkin, Procesul, Nunta lui Krecinski, piese intens jucate de teatrele din Capitală și din țară, prilejuind de-a lungul timpului spectacole extreme de interesante din care amintesc pe cele ale Naționalului Bucureștean cu Nunta lui Krecinski din anul 1953 (regizor: Ion Finteșteanu) și din 2000 (regizor: Grigore Gonța) și cel al Teatrului de Comedie cu Procesul (1987, regizor: György Harag). Comedie de moravuri, piesa scrisă între anii 1850‒1854, atrage atenția asupra unor problemee extrem de actuale, cum ar fi: a trăi de ochii lumii, a te căsători pentru a scăpa de datorii, a parveni pentru a dobândi avere, a te subordona pentru a nu fi linșat.

Mihaela Teleoacă (Ana Antonovna) o interesantă și inventivă actriță, propune o variantă cam frivolă a personajului, Victor Vurtejanu (Muromski, prototipul omului naiv) au încearcat să se sustragă pe cât au putut intențiilor regizorale, realizând fiecare în parte personaje cât de cât credibile. Vurtejanu se arată ca un actor complex care prin amploa-ul pe care-l reprezintă ne vestește că va putea juca rolurile de forță, complexe ale dramaturgiei universale și se poate afirmă fără să greșesc că este, poate unul din cei mai reprezantivi actori ai generației apărute după evenimentele din decembrie ’89 care impune în aparițiile sale prin seriozitate și un surprinzător profesionalism…

articolul complet AICI

O piesă de teatru politic plină de umor, replici spumoase, acide, vitriolante, scrisă magistral de Nicole Duțu. Surprinde moravuri și hibe ale oamenilor blocați într-o perpetuă tranziţie. O criză morală socială și implicit politică. Avem astfel un acces intermediat artistic, la frânturi din istoria recentă a politichiei românești, schema cuceririi puterii, simplă în esență, în care un grup de oameni fără scrupule, au nevoie de inocența unui tată de familie patriot, erou anonim al Revoluției, jucat de Ion Ionuț Ciocia, pentru a-l plasa ca pe o emblemă onorabilă, care justifică orice acțiune a buldozerului parvenirii politice. Astfel că e puțin arierat spiritul subiectului față de spectacolul devenirii noastre politice actuale, dar memorabil ca analiză, ca disecție în viul artistic al trecutului încă proaspăt. Scenariul opune omul corect venalilor, ambii având vulnerabilități de un firesc decelabil și acceptabil chiar. Avem astfel omul corect, bine agregat social, familial, cu hibe inerente oricărei alcătuiri umane pe de o parte, și, prin opoziție cu el, venalii suferind simetric scurte episoade de umanism cu micimile umane la pachet. În distribuție se remarcă marea actriţă, Carmen Tănase, de o naturalețe devastatoare, de o complexitate a trăirilor care frizează condiția omului normal filmat în secret și fără știrea lui.

Victor Vurtejanu joacă magistral subalternul, cu toată paleta diversă a viermuirilor acestuia dinaintea autorității, cu izbucniri de competență abil strunite după criteriile conformismului, cu accente de un uman lesne inteligibil în condiția sa subalternă și cu izbucnirile teluric-sulfuroase ale vulcanului secret de parvenire atunci când prinde vântul oportunităților favorabile în pânze. Impresionante la el sunt alternările registrului vocal, modulările vocii pe subiect, stanțele sculpturale, marcă a vechii şcoli de teatru a profesorului Dem Rădulescu…

articolul complet AICI

Musical si el, Omul din La Mancha al lui Ion Cojar este insa departe de performantele musicalului lui Alexander Hausvater. In primul rind pentru ca, oricum ai lua-o, pentru muzica e nevoie de voce, or, doar cu Maia Morgenstern si Victor Vurtejanu, nu se poate duce la bun sfirsit o investitie la care participa mai bine de treizeci de actori. In al doilea rind, pentru ca traducerea lui Petre Bokor dupa Dale Wasserman, atenta probabil la exactitatea literala, depersonalizeaza personajele care vorbesc mai toate cam la fel, ba, mai mult, unele utilizeaza termeni in totala disolutie cu ceea ce reprezinta. In fine, Ion Cojar, departe de a fi un producator de surprize, are o anume vocatie a muzealului, in sensul bun al cuvintului, numai ca, de aceasta data, exponatele au lipsit. Nici Virgil Ogasanu, nici Maia Morgenstern, nici Marius Florea Vizante, nici ceilalti nu sint echipamente de muzeu, dar functioneaza ca atare, in detrimentul ritmului si nu de putine ori al logicii scenice. Realist vorbind, spectacolul functioneaza doar atita vreme cit Maia Morgenstern e in scena. Nu realizez care sint pregnanta si logica muzicii lui Mitch Leigh, dar, ceea ce e vizibil e ca bagheta Dorinei Crisan Rusu a condus la o liniaritate melodica incheiata la finaluri de act cu previzibile apoteoze. La rindul sau, scenografia Doinei Levintza functioneaza cu o frumusete independenta de spectacol, creind situatii pentru alte personaje, din oricare alte povesti.

articolul complet AICI

Poate că mulți dintre noi țin de multă vreme sau dintotdeauna, în minte și în suflet, asemenea gânduri, asemenea trăiri. Cele formulate în frazele de mai sus și oferite cu generozitate și cu speranța oricui mai știe să se bucure de iubire și de lumină aparțin unui om pe care, la o primă întâlnire, am fi tentați să-l considerăm, nu doar simpatic și fascinant, ci și foarte interesant, dacă ne putem exprima astfel. Adică un om cu o bogăție de idei fabuloasă, incredibil de dinamic, dar și romantic, în străfundurile ființei sale – acel gen de martir pe altarul culturii, care știe că viața noastră de astăzi, bună sau rea, totuși frumoasă și adevărată, nu ar fi posibilă fără a avea în urmă un trecut încărcat de comori: tradiții, folclor, istorie…

Adică SUFLET. Pe care trebuie măcar să-l respectăm. Se numeşte Andrei-Victor Vurtejanu și de vreo 15 ani se risipeşte, la modul sublim, în felurite acţiuni culturale – expresii prin care de fapt se dăruieşte celorlalţi. Are la activ roluri în teatru sub bagheta unor mari regizori, ca Ion Cojar, Grigore Gonţa, Gelu Colceag, Victor-Ioan Frunză. A regizat el însuşi spectacole dramatice, iar pentru unele dintre ele a compus şi muzica. A jucat în filme, are roluri în emisiuni la posturi TV importante, a participat la numeroase emisiuni radio, a făcut şi publicitate pentru radio şi televiziune, a putut fi întâlnit şi aplaudat pe scenele unor importante festivaluri culturale, la Piatra-Neamţ şi Costineşti, la Sighişoara, Cluj şi Sibiu, la Bucureşti, Paris şi Budapesta.

Acest bărbat, robust la trup, la minte, la suflet şi neobişnuit de tenace, pare a naviga împotriva curentului. A unui curent al prezentului care diluează până la distrugere valorile autentice de orice fel, care face apologia unor anomalii trupeşti, sufleteşti şi spirituale, ridicându-le la rang de axiome ale noii ordini mondiale, un curent ce aneantizează şi demonizează trăiri multimilenare, elemente de cultură inestimabile, un curent ce nivelează conştiinţe şi individualităţi. Victor Vurtejanu, la fel ca alţii ca el – din nefericire, tot mai puţini, mai risipiţi, mai resemnaţi – încearcă să arate lumii că încă nu e prea târziu să ne trezim şi să repunem pe socluri adevăraţii noştri idoli ocrotitori, cei aruncaţi în ţărână de un vârtej nebun al istoriei prezente. Iar pentru un asemenea demers titanic, bărbatul cuprins de frumoasa nebunie a artei a ales armele cele mai potrivite: inteligenţa şi braţele ziditoare ale culturii. A pus temelia Atelierului Român de Cultură – un adevărat ARC (după sigla acestei instituţii) între memoria afectivă şi aspiraţiile raţionale, legate şi de încrederea în generaţiile tinere. În cadrul proiectelor care vizează revitalizarea unei părţi din spiritul profund al românilor de pretutindeni, un rol principal îl joacă – să nu vă miraţi! – Ceata lu’ Vurtejanu, un grup muzical care include o combinaţie aparent curioasă: bass, dubă, chitară, viori, zurgălăi şi voci psaltice. Protagonişti, alături de mentorul cu nume de apostol, dar şi de… răzvrătit, sunt teologi şi studenţi ai Academiei de Muzică şi ai Facultăţii de Teologie din Bucureşti. …

Să ne tragem sufletul puţin şi să ne gândim ce-ar mai fi de spus! Multe, foarte multe. Totuşi, cum faptele lui Vurtejanu considerăm că se află la început şi vor fi mereu un început, nu vom face altceva, decât să vă adresăm o invitaţie, din tot sufletul: uitaţi pentru o clipă că a mai apărut o telenovelă, că la votare nu a câştigat preferatul vostru ori că s-a mai deschis un super-hiper-mega-market şi deveniţi ceea ce trebuie să fim cu toţii, măcar din când în când – nişte frumoşi nebuni dăruiţi cu toată fiinţa culturii. Căci, amintiţi-vă: când cântă muzele, armele tac!

De 10 ani, actorul VICTOR VURTEJANU conduce ceata sa de colindători, din care fac parte extraordinari muzicieni și teologi. În această iarnă lansează albumul de colinde românești „CREDINȚĂ”, primul dintr-o trilogie inspirată de cuvintele Sfântului Apostol Pavel, din Epistola întâi către Corinteni: „Credință, Nădejde, Dragoste”, cuvinte ce au devenit în cei 10 ani de activitate și simbolul trupei CEATA lu’ VURTEJANU.  Albumul „CREDINȚĂ” conține colinde românești inspirat orchestrate de Mihai Alexandru și Victor Vurtejanu. Actorul a compus numeroase pasaje muzicale interpretând atât vocal, cât și la chitară și a reușit să imprime un suflu nou cântecelor de sărbători. Colindul lui Vurtejanu este, astfel, atât reprezentant al tradiției, cât și un exponent al timpului în care are loc. Ritmurile tradiționale răscolesc emoții și trăiri ancestrale, pierdute undeva în vâltoarea vremurilor, iar strălucirea timbrului vocal mângâie simțurile și deschide sufletele, transmițând o vibrație artistică aparte, pe care Vurtejanu a șlefuit-o cu migală „pe scândura scenei, acolo unde nu ai voie să trișezi sau să minți”.  

Albumul de colinde românești, „Credință”, cuprinde câteva dintre cele mai frumoase și iubite colinde românești: “Scoală gazdă”, “Leagăn, legănel”, “O ce veste minunată”, “Sculați boieri mari”.

articolul complet AICI